Farmecul discret al ideilor

Marti, 22 mai, voi avea o lectura publica din Ich bin ein Berliner, la Libraria Avant Garde, pe Lapusneanu.

Lectura este inclusa in programul festivalului de teatru Euro Art.

Revin cu amanunte.

Pe 30 ianuarie 1948, imediat după asasinarea lui Mahatma Gandhi, un reporter de la Reuters s-a repezit la primul telegraf pentru a transmite vestea întregii lumi. Lipsa banilor l-a forţat să rezume întreaga ştire la doar patru cuvinte: „Gandhi shot, worst feared”. O criză politică, un dezastru naţional, o tragedie umană au fost comprimate în patru cuvinte care au reprezentat ulterior un model de conciziune pentru toate şcolile de jurnalism din lume.

„România shot, worst feared” ar trebui să reprezinte întregul text căruia Victor Ponta ar trebui să-i dea citire astăzi în Parlament, în sesiunea care hotărăşte soarta noului guvern. Nimic mai mult. Evident, cutumele oratorice impun ample dezvoltări ale subiectului, de multe ori utile doar în ecuaţia prestanţei scenice menite a impresiona un auditoriu mai mult sau mai puţin înclinat spre pragmatismul deciziilor. Sunt destui indivizi dispuşi să accepte un nou guvern doar de dragul schimbării personajelor de bârfă, într-o mişcare mecanică, aidoma culisării ţintelor la taraba de tir a bâlciului. Doar că România are un picior atât de adânc băgat în groapă, încât nu mai e timp de artificii oratorice.

Astăzi, Victor Ponta trebuie să-şi raţionalizeze radical discursul, nu doar de formă, ci neapărat pe fond. Oamenii nu mai au timp de poveşti, România e rănită de moarte. Deja, guvernul anunţat în urmă cu o săptămână nu a stârnit nici o senzaţie de prospeţime în rândul unor oameni sufocaţi de caracatiţa PDL. Nimeni nu a respirat adânc, năvălit de gura de aer proaspăt pe care un nou guvern ar fi trebuit să îl emane. Există scuza tranziţiei, a unui executiv de sacrificiu, care să asigure o minimă şi corectă gestionare a resurselor până la alegeri. Dar, totuşi, gafele legate de miniştrii educaţiei şi, respectiv, strategiei guvernamentale, Corina Dumitrescu şi Victor Alistar, au creat neplăcuta imagine a unui guvern croit stângaci, cu pas ezitant, el însuşi având nevoie de un baston pentru a da impresia unui mers vioi şi optimist. Ori, un guvern care şchioapătă nu poate insufla curaj unui popor vlăguit, frustrat şi frigid, pe care, din păcate, nimic nu mai pare a-l impresiona, mai ales la nivel de imagine.

De aceea, Victor Ponta trebuie să aibă curajul de a fi sincer şi pragmatic în intenţiile sale, de a nu lăsa zilei de mâine ceea ce poate face astăzi. Pentru că, astăzi, nu mâine, muribunda Românie are nevoie de un medic profesionist, nu de brancardieri care să o poarte de colo, colo.

(publicat si pe www.stelian-tanase.ro)

Pocit a fost Mihai Răzvan Ungureanu când le-a dat liber bugetarilor pe 30 aprilie. O graţiere dată ocnaşilor de la stat de un premier la rândul lui condamnat la o vacanţă pe termen nelimitat. Tristă încercare pentru un intelectual să fie angajat sezonier la bufetul suedez al politicii făcute la botul calului. Azi ai carte de muncă, mâine rămâi pe drumuri. Nici măcar n-a avut şansa „să danseze decât o vară”. Uite de aia Ungureanu e un om slab. Pentru că a acceptat să mănânce resturile de la masa bogaţilor PDL. Băsescu şi ai lui ştiau că ospăţul e pe sfârşite. Că au rămas doar câteva zgârciuri în farfurie şi un vin răsuflat pe masă. Şi pentru că bancurile marinăreşti nu mai estompau nici măcar ridurile unei Roberte încreţite de spaima unei nopţi a cuţitelor lungi, a fost chemat pe post de saltimbanc un băiat timid care încă oscila între onania tihnită din bibliotecă şi violul sistematic înfăptuit de „greii PDL” asupra democraţiei. E ruşinos ca CV – ul tău să-ţi cuprindă figura speriată din poza de grup a gealaţilor care au devalizat România.

Plonjonul muştii în lapte performat de Mihai Răzvan Ungureanu ilustrează perfect deriva unei părţi a intelectualităţii înclinate mai degrabă către oportunism decât înspre cumpănirea raţională a unei stări de fapt. Încă de la investire, MRU intuia că guvernul său va fi ejectat precoce. Cu toate că îi parveneau semnalele unei premature sucombări, venite pe tot felul de căi, inclusiv subterane, MRU a ales, chipurile, martiriul unei maziliri publice. Teoretic, acesta ar fi un semn de curaj. Înclin să cred că nu se poate vorbi de aşa ceva. Este doar finalul previzibil al unui traiect guvernat de o premeditată şi arogantă băgare în seamă.

Mihai Răzvan Ungureanu şi-a sacrificat alura academică de dragul unei publicităţi politice efemere. A crezut că poate juca rolul creierului rece, profund raţional şi echilibrat circumvoluţional, implantat într-o menajerie a tupeului şi grobianismului marca PDL. O postură ipocrită, care n-a convins pe nimeni. MRU nu a făcut altceva decât să îngroaşe rândul oamenilor de spirit care au râvnit la favorurile pământeşti ale puterii, dezamăgindu-i pe cei care încă mai cred în puterea elitelor intelectuale de a schimba ceva în România.

Dacă există un gust amar după căderea guvernului, acela este lăsat de imaginea naufragiului în penibilitate a unui intelectual rasat, care, în alte condiţii, ar fi fost o soluţie pentru ieşirea României din mlaştina submediocrităţii social – politice.

Joi, senatorul PDL de Iaşi, Mihaela Popa şi-a făcut publică intrarea sa în rândurile Partidului Naţional Liberal, provocând o vizibilă satisfacţie liderului organizaţiei liberale locale, Relu Fenechiu. De altfel, anunţul a fost făcut într-o conferinţă de presă la care a fost prezent şi celălalt fost vicepreşedinte PDL, demisionat luna trecută, Sorin Frunzăverde. Viaţa este o înşiruire de răscruci de drumuri. Pentru mine, destinaţia în politică este democraţia. Pentru a construi acea democraţie, am decis să mă alătur unei echipe noi pentru mine, dar consolidată în timp. Am intrat în politică pentru Alianţa DA, într-o echipă cu Sorin Frunzăverde. De aceea am decis astăzi să vin aici fără să cer nimic în schimb”, a declarat Mihaela Popa în conferinţa de presă. Tot joi, referindu-se la plecarea senatorului ieşean din partid, Traian Igaş a declarat pentru Mediafax: “Nu exclud o ipoteză şi anume ca doamna Popa şi noi să ne regăsim într-o nouă structură de dreapta.”

Referirea Mihaelei Popa la Alianţa DA, dar şi precizările lui Igaş deschid o perspectivă interesantă asupra exodului pedeliştilor către formaţiunea liberală. Entuziasmul opoziţiei vizavi de dezertarea parlamentarilor puterii ar trebui temperat. Nu este exclus ca valul de adeziuni să nu fie altceva decât implantarea unor cai troieni în rândul USL. Odată intraţi în Parlament, aceştia vor putea face pasul în sens invers, către PDL, răsturnând raportul de forţe din legislativ.

Noua structură de dreapta de care vorbeşte Traian Igaş ar putea fi un PDL reformat, eventual sub o altă denumire, la care să se întoarcă, după alegeri, fii rătăcitori plecaţi la USL. Astfel, PDL ar obţine în Parlament o nesperată majoritate folosindu-se tocmai de credulitatea şi prea marea deschidere a braţelor USL faţă de toţi nou – veniţii din barca puterii.

Bucurându-se de o pasageră victorie prin pescuirea trădătorilor pedelişti, Ponta şi Antonescu ar putea avea neplăcuta surpriză a apariţiei unei fisuri în pupa navei useliste, acolo unde ar trebui să bată vântul aducător de succes.

Embrionii trădării însămânţaţi in vitro în organismul USL se pot transforma curând în mici monştri concepuţi în laboratorul de la Cotroceni. Iar dacă se va întâmpla aşa, înseamnă că Frankenstein e mic copil pe lângă Traian Băsescu.

(publicat si pe www.stelian-tanase.ro)

O nouă cronică la Ich bin ein Berliner, semnată de Dan Romaşcanu şi publicată pe www.filme-carti.ro

Personajele cartii lui Gabriel Andronache se impart in doua categorii. O parte dintre ele, inclusiv eroul principal au nume generice, fie reprezentate printr-o simpla initiala kafkiana (eroul principal se numeste D.) sau prin pozitiile lor (Functionar, Sef, Director) in ierarhia Institutiei in care il gasim pe erou angajat la inceputul cartii. Institutia este ea insasi o alegorie a birocratiei eterne, care transcende timpurile si sistemele sociale, dar care pare a-si gasi locul cel mai firesc in Romania post-89. ‘Supunerea prin inutilitate parea a fi politica de spalare a creierelor promovata de catre mai marii institutiei. Orice initiativa era inabusita in fasa. Fiecare idee pusa pe tapet de catre vreun functionar ratacit era analizata de seful sau direct, primind invariabil un raspuns negativ. Maniera de respingere diferea de la caz la caz. Cu cat ideea era mai revolutionara, cu atat functionarul care o emitea era izbit mai puternic de perete de catre plutonul inchizitorial format din cei zece Directori. In schimb, daca propunerea functionarului vadea semne de banalitate, nepunand in pericol stabilitatea aparatului de conducere, acesta era privit cu compasiune, luat usor de mana si evacuat din incapere cu amabilitatea care se manifesta de obicei fata de un individ cu mintile ratcite. Sistemul de cenzura al oricarei inovatii, a oricarei evadari din rutina, era foarte bine pus la punct si daduse rezultate de succes.‘ (pag. 21)

Exista insa in cartea ‘Ich bin ein Berliner‘ aparuta la editura Herg Benet Publishers in 2011 si o realitate alternativa, o lume care are logica, in care oamenii dovedesc respect unii fata de altii si au pana si nume. Nume germane desigur, caci acea lume este Germania cea ordonata si civilizata, prospera si care recunoaste identitatea umana si o respecta. ‘D. avea perceptia clara ca acolo, pe Konig Strasse, el isi va capata identitatea pierduta in marasmul umilitor la care fusese supus in cadrul Institutiei. Acolo, pe Konig Strasse, oamenii il vor asculta cu atentie, vor fi impresionati de cultura si  inteligenta lui, ii vor aprecia si respecta modestia si bunavointa.‘ (pag. 55)

Prima parte a cartii de debut al jurnalistului, scenaristului si acum romancierului iesean Gabriel Andronache descrie o realitate care penduleaza isteric intre anost si cosmar si care pare sa aiba o alternativa doar in planul imaginatiei. In a doua parte se produce saltul neasteptat al eroului in realitatea alternativa, ruptura de trecut si incercarea de a se integra in noua lume, confruntarea intre vis si realitate. Este un proces pe care l-au trait sub o forma sau alta toti cei care au petrecut o parte din viata intr-un sistem totalitar, cei care au visat la o alta viata, au avut curajul sa faca trecerea si au trait intr-o doza sau alta amestecul intre realizare si dezamagire. Intr-o forma sublimala, cu o intelegere surprinzator de profunda si matura, Gabriel Andronache reuseste sa sintetizeze aceste trairi, sa expuna in povestea unui singur personaj nu numai slalomul unui destin ci si diferite partii pe care intamplarile vietii ar fi putut sa-l duca pe erou.

Cu cele 120 de pagini si nici acestea tiparite cu o litera nesuferit de mica sau in randuri prea apropiate unul de celalalt, ‘Ich bin ein Berliner‘ pare a solicita intrebarea daca subtitlul -roman- afisat pe coperta este justificat. Cum definim un roman? Este numarul de pagini o conditie necesara? poate si suficienta? si care este acest numar minim? Daca acest criteriu este esential atunci raspunsul meu este ca numarul minim este 120 si dovada se afla in aceasta carte. Poate ca numarul de cuvinte si caractere este mai mic decat cel al multor alte lucrari etichetate de exemplu ca ‘nuvele’, dar exista in ‘Ich bin ein Berliner’ destul material epic, dezvoltare a personajelor, destule surprize, si mai ales destule intrebari puse cititorilor care raman in minte si framanta dupa ce acestia au parcurs ultima pagina a cartii, precum la orice alt roman bun cu numar dublu sau triplu de pagini. Cititi de exemplu la paginile 91-93 portretul facut Taniei, personajul secundar care devine vremelnica partenera de viata a eroului principal. In mai putin de doua pagini este redata complexitatea unui destin. Concizia devine calitate. Less is best.

Nu voi dezvalui finalul pentru a nu rapi placerea unei lecturi pe care o recomand. Voi spune doar ca lozinca lui Kennedy din titlul cartii, simbol al unui moment istoric in care Berlinul parea a reprezenta o aspiratie universala capata o dimensiune neasteptata si ironica. Si nu, numele eroului nu ne este dezvaluit, el ramane o initiala, asa cum identitatea sa ramane si ea ceea ce era. De sub steaua sub care te-ai nascut nu poti fugi.

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) a publicat recent rezultatele unui sondaj privind percepţia şi atitudinea populaţiei României faţă de sărăcie şi intruziune socială. Concluziile raportului scot în evidenţă coabitări interesante între oameni politici şi scamatori si demagogi în rezervorul de simpatie al cetăţenilor, dar şi reconfirmarea impresiei generale că averile se obţin în România pe căi ilicite, iar bogatul simpatic e cel care azvârle cu bani la colţul străzii.

Personalităţile politice percepute drept cele care îi apără în cea mai mare măsură pe nevoiaşi sunt Victor Ponta (11%), Dan Diaconescu (9%) şi George Becali (8%). Interesantă această poziţionare foarte apropiată a celor trei oameni politici faţă de nevoile celor săraci. Practic, liderul unui partid social – democrat, prin tradiţie şi doctrină orientat spre sprijinirea celor aflaţi în dificultate, împarte postura de samaritean cu doi bogaţi oameni de afaceri, unul folosindu-se de grobianismul şi propaganda unui canal de televiziune pentru a capta aprecierea românilor mari amatori de bârfe suburbane, celălalt prin uriaşe bacşişuri oferite săracilor veniţi să-l colinde la palatul din Pipera. Exprimarea politică decentă, eticheta bunului simţ sunt astfel ajunse din urmă de manifestările publice gregare, noile personalităţi ieşite din sânul televiziunilor comerciale câştigând importante puncte de imagine în rândul publicului votant.

Traian Băsescu conduce detaşat în topul personalităţilor percepute că îi apără pe cei bogaţi, cu 26%, în timp ce ceilalţi oameni politici nu depăşesc 2%. O apreciere foarte negativă pentru un preşedinte care şi-a câştigat popularitatea tocmai pe baza sprijinului oferit de românul simplu şi sărac pentru a lupta împotriva mogulilor şi afaceriştilor veroşi. Imaginea de Robin Hood a lui Băsescu a dispărut, locul ei fiind luat de figura unui preşedinte incapabil să rarefieze corupţia generatoare de venituri uriaşe printre apropiaţii săi şi ai PDL. De altfel, 30% dintre români consideră că PDL este partidul care reprezintă cel mai bine interesele celor bogaţi şi foarte bogaţi. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care, conform aceluiaşi sondaj, 62% dintre români sunt convinşi că bogătaşii României au obţinut averile prin încălcarea legii. Racordul este simplu de făcut, PDL fiind văzut ca o formaţiune politică ce susţine frauda ca mijloc de îmbogăţire.

Perspectivele anului care urmează nu sunt deloc optimiste. Circa 66% dintre români cred că vor trăi la fel de prost sau chiar mai prost decât acum. Alegerile programate anul acesta nu par a însemna motive de schimbare în roz a orizontului de aşteptare.

Aproape 8 români din 10 cred că ţara merge într-o direcţie greşită. Cine or fi ceilalţi 2 care văd România pe un drum bun?

(publicat si pe www.stelian-tanase.ro)

Aseară la televizor am văzut un politician. Azi am mai zărit vreo doi, tot la televizor. Mâine vor fi încă vreo trei, înghesuiţi într-un studio. Au început să apară. Nu ştiu de unde răsar, dar încep să scoată capul prin grila de programe. Şi-au cumpărat costume noi, şi-au mai reparat dantura zâmbitoare, s-au mai geluit, parfumat, s-au vitaminizat şi mineralizat ca sa aibă energie. Cărţi nu ştiu dacă au mai citit de la ultimele alegeri. De fapt, pentru ei important este să se afle în cărţi, nu să le citească. Aşa, şi ce zicea politicianul de aseară? Că va asigura nu ştiu ce „joburi“, că e aproape de oameni, că a întâlnit români nefericiţi, dar pe care i-a mângâiat pe creştet şi le-a zis că le va trece. Aşa, şi? A mai spus ceva de criza mondială, parcă, dar nu sunt sigur. Şi de oraşul nostru, al lui, în care a crescut, în care a spart primul geam cu mingea în curtea şcolii, în care a sărutat prima iubire, ah, oraşul lui, al meu, al nostru! Oraşul pe care…stai, dom’le, cum a spus? Da, oraşul pe care îl va face curat, spălat, prespălat, apretat, tapetat, organizat, europenizat, asfaltat, modernizat. De unde, dom’le? De acolo, din parlament, unde va ajunge dacă oamenii din cartier îi vor da votul. De unde nu-i va uita. Ah, săru’ mâna doamna pensionară cu 80 de lei pe cupon, nu te voi uita! Nea Gicule, îţi promit că vei avea salariul pe care-l meriţi! Ah, când mă gândesc la voi, la orăşelul meu, la ţărişoara mea, la… Îmi dau lacrimile, domnu’ moderator. Ce bine e că suntem în direct şi-mi pot exprima emoţiunea liber! Oameni buni, dacă n-o să fac treabă, să nu mă mai votaţi peste patru ani! Nu voi mai putea da ochii cu voi. Mă voi stinge încet, încet, de ruşine. Mă voi exila departe de privirile voastre încărcate de reproşuri. Mă mai gândesc dacă în Hawaii sau Canare. Să nu mă căutaţi! Să nu vă prind pe plajă că vă rup picioarele!

Zilele trecute, Elena Udrea i-a aplicat europarlamentarului Cristian Preda eticheta de intelectual cu acelaşi sictir cu care un chefliu lipeşte o bancnotă pe fruntea asudată a unui lăutar. Intelectualul în partid e bun pentru entertainment, nu şi pentru discuţii serioase, aplicate, despre interacţiunea mitei electorale cu nevoile românilor cu foamea-n gât. Faptul că PDL aruncă anatema asupra celor care au prostul obicei de a mai şi gândi nu ar trebui să mire pe nimeni, deficitul de cunoaştere pe care-l înregistrează România ultimilor ani fiind unul masiv şi greu recuperabil.

De exemplu, statistica anului 2005 prezenta cifre uluitoare în privinţa aptitudinilor forţei de muncă din România: la cursurile de calificare participă doar 1,1 % din angajaţi, comparativ cu o medie de 90% în Uniunea Europeană. „Nu numai că 2 milioane de calificaţi lucrează în Occident, dar 95 % dintre români sunt analfabeţi din punct de vedere IT”, declara în 2005 Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri. Datele anului 2012 nu fac decât să îi întărească spusele, un raport Eurostat arătând că doar 50 % din români au folosit vreodată un calculator, spre deosebire de media europeană de 78 %. Practic, România se află pe ultimul loc în U.E. la interesul cetăţenilor săi faţă de tehnica informatică.

De asemenea, conform unui studiu al companiei de recrutare Manpower, la nivelul anului 2011 peste 50 % dintre angajatorii de pe piaţa românească nu reuşeau să găsească personal calificat. Mai mult, în 2010, Valentin Lazea, economistul şef al Băncii Naţionale declara pentru wall – street.ro: „Este un mit că avem o forţă de muncă educată, calificată şi cu toate acele adjective care i se dau.”

Foarte prost stau lucrurile şi atunci când vine vorba de apetenţa pentru cultura scrisă. În România anului 2010, cea mai citită carte a fost “Noi ce mai mâncăm?”. Potrivit realitatea.net, românii citesc, în medie, o singură carte pe an, spre deosebire de Polonia şi Ungaria, unde se cumpără între 8 şi 10 cărţi anual. Dacă adăugăm şi dezastrul de la bacalaureatul de anul trecut, când doar 44% dintre elevi au trecut proba maturităţii, avem o imagine elocventă despre gradul de manifestare intelectuală a românilor, plasat tot mai aproape de nivelul mării.

Greii PDL pot să stea liniştiţi. Dizidenţa circumvoluţiunilor se va reduce treptat în partid, pe cale naturală. Într-o ţară în care 40 % dintre cetăţenii săi cred cu tărie că Soarele se învârte în jurul Pământului, au de unde să extragă membri de partid cu o docilitate specifică oilor încolonate în strungă.

(publicat si pe www.stelian-tanase.ro)

N-am urmărit prea des meciurile Barcelonei, dar l-am văzut pe cel din seara asta, cu Milan. Da, Barca e un fenomen.

Astăzi am acordat un interviu lui Eugen Nasta, de la Radio România Internaţional. A fost o discuţie relaxată şi relaxantă pe tema romanului Ich bin ein Berliner. Interviul va fi difuzat luni, 2 aprilie, de la ora 20.10 şi va putea fi ascultat şi pe site-ul RRI. Revin cu amănunte.